DUREREA FEMEIASCĂ DE ADRIAN PĂUNESCU

V-am tot iertat, v-am tot acoperit, Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept, Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit, Femeia, n-are, totusi, nici un drept.

 Muncim, ca niste sclave, zi de zi, frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu, şi condamnarea de-a ne urâţi, chiar voi, ce ne iubiti, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori, şi va mirati ca nu mai suntem subţiri, dar voi, care va credeţi tot feciori, de ce nu arătaţi ca niste miri?

 Pe unde ne daţi dreptul de-a munci, lucram istovitor, cu voi în rând, din când în când, în burţi ne daţi copii, iar voi plecaţi la altele, râzând, cand suferiti, ne cereti lângă voi, ori vă-mbataţi, ori aţi trudit prea mult, vă plângem, când vă duceţi la război, sau cand vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim, şi legitim, eroic v-am iubit, ne bateti, ne-nşelati şi noi o ştim, ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt, va fura amintirile de ieri, îşi vor plăti plăcerea unui furt, fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri. Si, uneori, păcătuim curat, Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei, că însusi Dumnezeu este bărbat şi nu le inţelege pe femei.

 Dar, vai, a fost odată prea frumos, ca-n filmele de dragoste a fost, şi-acum, ne omorâm sârguincios şi zilnic ne distrugem fără rost. Ne-nvinge viaţa fără orizont şi voi ne-nvingeţi, într-un mod cânesc, trăim ca nişte văduve de front şi mâinile mereu ni se aspresc.

 Acum, cand auziti acest reproş, priviti, fără privire, înapoi, încuvinţati din cap, mârinimoşi, şi credeţi câ nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi sunteţi la fel de răi şi de flămânzi, durerea femeiască pentru soţi, e-un credit făra giruri şi dobânzi. vă e urât cu noi, vă e urât, şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi.

Asa că vă rugăm numai atât: Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi, dar faceţi-o cu tonul coborât şi pân-adorm copiii, aşteptaţi…